Cu totii am avut in copilarie un vis pe care eram atit de siguri ca ni-l vom indeplini! Acel vis inocent putea fi legat de job-ul pe care il doream, de o pozitie inalta pe care urma s-o ocupam (de ex. presedinte - ca tot e la moda in perioada asta), de familie, de orice credeam noi ca e frumos.
Stiu ca suna aiurea (acum) dar cind eram inca la gradinita si am fost intrebat ce vreau sa ajung, am raspuns: dirijor! Nu stiu nici acum de ce am spus atunci asta, dar stiu insa ca am crezut ca asa va fi! Mi-a placut mie atunci... Imi amintesc ca eram foarte curios, puneam mii de intrebari despre orice si eram foarte serios cind se vorbea despre mine; nu suportam nici un repros!
Dar anii trec (fir-ar sa fie!) si din visul tau nu mai ramine nimic: doar amintirea ca l-ai avut cindva si stiu ca stii ca ai crezut! Nici macar aproape de indeplinirea lui nu ai fost vreodata! Cita nedreptate! Revenind la exemplul meu: de la faimosul dirijor care avea sa incinte sali pline de spectatori, sa primeasca valuri de aplauze si al carui nume sa fie mentionat in tot orasul pe mii de afise am ajuns....... ce draq s-a intimplat? Faima, maiestria, talentul, toate au disparut! (parca as fi eroul din joc: The Fall of Max Payne). In locul lor au aparut alte sentimente, precum nesiguranta, stare aproape permanenta de nervi, ura, etc.
Sint ceea ce mi-am dorit? Voi fi vreodata? Sau sint condamnat la a primi reprosurile pe care evitam (si evit) prin orice mijloace sa le aud? Si culmea e ca acum sint si gratuite (ca doar e criza, nu se mai dau pe bani)!
Stiu ca ai zimbit (cel putin) citind toate astea, dar TU ti-ai indeplinit visul?
Postări
